Cum am învățat, în copilărie, să relaționăm cu propriul corp? Și cum putem accepta, la orice vârstă, transformările lui firești? Sunt întrebările din jurul cărora Andreea Vînturache pornește o discuție extrem de interesantă – o discuție care pornește de la o poveste comună multora dintre noi și ajunge la o idee simplă, dar greu de trăit cu adevărat: corpul tău este un templu.
Mesajele pe care le-am primit de-a lungul timpului
Relația noastră cu propriul corp nu se formează în vid. Ea se construiește din mii de mesaje primite de-a lungul copilăriei și adolescenței, de la familie, de la anturaj, de la societate. „Te-ai cam îngrășat, nu mai slăbești și tu?”, „Ce mult ai slăbit!”, „Nu mai râde așa de tare”, „Nu mai mergi așa crăcănată” – fraze spuse, adesea, fără intenție rea, dar care se adună și ne modelează felul în care ne privim propriul corp. Aceleași tipare se repetă și între noi, femeile: comentăm cu ușurință cât s-a îngrășat sau slăbit cineva, fără să realizăm cât de adânc pot pătrunde aceste observații.
Am fost, practic, bombardați non-stop cu mesaje contradictorii despre cum trebuie să arătăm, cum trebuie să fim și cu ce anume ar trebui să ne identificăm – toate acestea într-o perioadă a vieții în care aveam nevoie, pur și simplu, să învățăm să FIM, atât.
Nevoile corpului pe care le ignorăm
Corpul nostru comunică în permanență cu noi, prin oboseală, foame, nevoia de mișcare, dar am învățat, treptat, să nu-l mai ascultăm. Când a fost ultima dată când te-ai culcat exact atunci când corpul îți arăta că are nevoie de odihnă, fără să mai apuci un episod în plus? Când ai mâncat, ultima oară, exact atunci când corpul îți semnaliza foamea reală? Când ai respectat, cu adevărat, nevoia lui de mișcare?
Ne-am deconectat de corpul nostru încă din copilărie – prin hrană programată sau forțată („Mănâncă tot!”), prin haine inadecvate, prin nerespectarea nevoii de mișcare („Stai locului, ce tot te miști?!”) sau prin minimalizarea durerii și descurajarea exprimării ei („Nu mai plânge atât, e doar o julitură”). Consecințele se văd la vârsta adultă: mâncăm fără să fim conștienți ce și cât mâncăm, uneori prea mult, alteori prea puțin; mâncăm pentru a primi plăcere sau pentru a reprima emoții; ne mișcăm sau ne odihnim doar dacă „avem timp”. Ajungem chiar să ne mândrim cu abilitatea de a ignora nevoile propriului corp.
Îmbătrânirea – cea mai dureroasă transformare
Dacă în prima parte a vieții ne chinuim să obținem autonomie și control asupra propriului corp și asupra deciziilor pe care le luăm, în cealaltă jumătate ni se reamintește, pas cu pas, cum le pierdem. Îmbătrânirea este, poate, cea mai dureroasă transformare prin care trece corpul nostru – nu doar pentru că este ne-oprită, ci pentru că anticipează o degradare fizică și psihică, și, odată cu ea, pierderea controlului. Cu cât viața noastră este mai haotică și simțim că nu putem controla mai nimic, cu atât încercăm, din răsputeri, să exercităm control acolo unde credem că mai putem, inclusiv, sau mai ales, asupra propriului corp.
Cu ce ne identificăm, de fapt?
La baza fricii de schimbare corporală stă adesea identificarea personală cu anumite aspecte fizice – cele pe care le vedem în oglindă și despre care ni s-a spus, de-a lungul timpului, că ne definesc. Un exercițiu propus de Andreea Vînturache merită încercat: care sunt mesajele pe care le-ai primit despre tine de-a lungul timpului? Cu ce anume din corpul tău te identifici? Găsește trei elemente fizice cu care te identifici și imaginează-ți apoi că exact acele trei lucruri ar fi diferite. Cum ar fi viața ta? Ai fi tot tu, într-un alt corp sau ești tu doar în dependență de corpul pe care îl ai acum?
Întrebarea se extinde firesc: aș fi tot eu având 20 de kilograme în plus? Aș fi tot eu în absența unei mâini? Aș fi eu dacă mi-aș pierde brusc vederea, dacă aș avea o altă culoare a pielii, dacă aș avea capul ras, dacă aș fi fără un sân? Sunt eu doar pentru că arăt așa cum arăt sau corpul meu este, de fapt, doar un recipient care mă poartă prin viață?
Diferențele ne fac mai frumoși
Există o interdependență reală între sinele nostru și corpul nostru, dar asta nu înseamnă că suntem definiți exclusiv de cum arătăm. Suntem cu toții diferiți, iar cu niciunul dintre noi nu este ceva „în neregulă”. Diferențele ne fac, de fapt, mai frumoși, pentru că spun povestea vieților noastre. Poate că, atunci când ne este greu să acceptăm felul în care arată corpul nostru, de fapt ne este greu să acceptăm povestea din spatele lui.
Ce e de făcut: să ne reîmprietenim cu corpul nostru
Nu există acceptare fără conectare. Primul pas este să ne reîmprietenim cu propriul corp, să ajungem să îl cunoaștem, să fim mai atenți la el, la nevoile lui și la ce încearcă să ne transmită. Un exercițiu simplu, dar revelator: gândește-te la corpul tău ca la un prieten. Cum ai spune că l-ai tratat până acum? Cum a fost prietenia voastră? L-ai tratat cu blândețe, cu compasiune, cu atenție, ai fost acolo să îl îngrijești sau ai fost mai degrabă distant(ă) și nepăsător/nepăsătoare?
Merită să te întrebi, mai departe: tu ce îi oferi la schimb corpului tău? Ce prieten ar mai sta într-o relație în care doar primește pretenții, fără recunoștință? Pentru că, în fond, corpul tău este acest prieten loial care te slujește cu sfințenie și care este parte din tine. Sunteți un tot unitar, în aceeași barcă, pentru atât timp cât viața va exista în tine. Nu este și nu va fi niciodată împotriva ta.
Concluziile Andreei Vînturache readuc în atenție o dimensiune a sănătății adesea trecută cu vederea: relația noastră emoțională cu propriul corp. Longevitatea și starea de bine nu înseamnă doar cifre, teste și rutine, ci înseamnă și să învățăm, sau să reînvățăm, să ne ascultăm corpul, să îi respectăm nevoile și să acceptăm, cu blândețe, poveștile pe care le poartă fiecare transformare a lui.
